Designed and built with care, filled with creative elements

Top
Image Alt
  /  Educatie   /  Concurs de creație literară pentru elevii de gimnaziu – Ediția I – BASMUL

Concurs de creație literară pentru elevii de gimnaziu – Ediția I – BASMUL

Elevele centrului de meditații Didactika ne-au încântat, în prag de sărbători, cu lumi fabuloase de basm și ne-au împărtășit dragostea față de literatură. Am vizitat satul magic al elfilor și tărâmul lui Moș Crăciun, ajungând în lumea distopică a Nordiliei. Deși toate elevele care au participat s-au remarcat în fața juriului, lucrarea care a captat atenția prezintă povestea regelui Celest și a fiicelor sale, Lisandra, Aida și Casandra, într-o lume ce pendulează între adevăr și minciună, omenie și malițiozitate. Basmul Scânteia de aur a reușit să impresioneze nu doar prin creativitate, ci și prin corectitudine  gramaticală și reinterpretarea originală a acestei specii literare.

Câștigătoarele primei ediții a concursului de creație literară sunt:

Premiul I – Tudor Alina Maria

Premiul al II-lea – Ristia Ana

Premiul al III-lea – Brînzaru Elena Lavinia

Mențiune – Darie Clara

Împărtășim cu voi bucuria pe care ne-au transmis-o cu această lume de basm și mai jos regăsiți operele premiate.

PREMIUL I

SCÂNTEIA DE AUR

TUDOR ALINA MARIA

 

A fost odată ca niciodată un distins rege. Un rege remarcabil ce avea putere asupra unui măreț popor. Un popor vicios care era sub stăpânirea unui rege crud. Fiecare avea viziunea sa asupra adevărului, deci fiecare avea propriul adevăr și nimeni nu mințea cu nimic, însă nimeni nu spunea adevărul. Regatul Celest și regele lor. Regele amețit de putere și regatul lui supus.

Și regele avea trei fete. Trei fete cu inimi diferite.  Cea mare avea inima din piatră.  Înălțimea Sa nu avea sentimente. Nu avea capacitatea de a simți. Era un monstru. Era de gheață, oricâtă putere ar fi avut. Oricâte bijuterii și oricâtă influență. Și fiica cea mare, Lisandra, era o ființă cum nu se poate mai rea, urâtă de poporul său pentru atrocitățile pe care era în stare să le comită fără nicio urmă de remușcare. Fiica cea mijlocie, însă, avea o inimă mai blândă. Avea o inimă de om. Avea inima asemenea poporului pe care îl conduceau ea și familia ei. Aida, căci acesta era numele ei, era umană. Adorată de popor, însă nu cea mai miloasă ființă. Iar dacă te uitai atent, puteai să îi observi adevărata față. Aida era plăcută. Era venerată, dar era vicleană. În ciuda a ceea ce vedea poporul în ea.  Însă cine se aseamănă se adună. Și cea mai mică dintre fetele împăratului avea inima din aur. Totuși, aceasta era o umbră. Atât pentru surori, cât și pentru popor. Lumea nu o ținea minte. Lumea nu își dorea să o vadă. Cu toate acestea, ea era cea care avea puterea de care regatul avea nevoie. Ea era aceea pe care poporul o căuta în toți conducătorii pe care îi avusese vreodată. Casandra. Fiica cea mică a unui rege hain. Inima de aur a unui regat dărâmat. Însă aceasta era cea pe care nu o voia nimeni, cea pe care cu toții o voiau departe de tron. Și regele, cu inima de oțel, își dorea același lucru. O voia uitată, nevăzută, absentă. Așa că, într-o zi, împăratul s-a dus la fiica cu inimă de aur și i-a spus:

  • Casandra, dragă, sunt de părere că ar fi mai bine pentru toți dacă ai pleca să-i ajuți pe cei care au cu adevărat nevoie de inima ta bună. Aici asta este realitatea. Nimeni nu are nevoie de nimeni și nimic. Nimeni nu are parte de ajutor.
  • Și atunci, Măria Ta, cum poți tu să te consideri regele lor, când spui că nimeni nu ajută pe nimeni? Pentru ce te numești rege, dacă nu ești un rege cu adevărat?
  • Dacă așa crezi, ești liberă să pleci oricând. Nu contezi pentru acest regat, răspunse tatăl său.
  • Iar tu nu ești cum credeam eu cândva că ești.
  • Atunci pleacă. Pleacă și nu te întoarce niciodată
  • Nu mai pot să trăiesc în răutatea voastră. Voi pleca. Pentru că, oricât aș încerca, nu vă veți schimba niciodată.

Acestea fiind spuse, Casandra a plecat din regatul care până atunci îi fusese casă. A plecat în seara următoare, hotărâtă să nu se mai întoarcă la otrava din sufletul tatălui său și la poporul care nu a vrut-o niciodată. A trecut Fata Inimă de Aur de tărâmuri care mai de care mai fermecate, mai frumoase, însă nu s-a oprit la niciunul dintre acestea. A trecut mai departe. A trecut de făpturi dintre cele mai periculoase, pe furiș, de balauri flămânzi, dar ea nu a renunțat, căci fiica marelui împărat dorea să îi salveze pe oameni de monștri. De cei ce urlau prin păduri și de cei ce se ascundeau înăuntrul lor. De monștrii asemenea tatălui ei.

 

Înainte cu povestea, că nici mult nu mai este, timpul a trecut și Fata cu Inimă de Aur și-a construit, încet-încet, o viață diferită. Aceasta a ajuns Înalta Regină de la Apus, știută de întreaga lume pentru bunătatea ei. Niciodată nu s-a aflat,însă, adevărata origine a acesteia, nici amănunte despre inima sa. Pentru popor, regina lor era ca toți ceilalți. Un om cu o inimă mare, cu adevărat nobilă. Locuitorii ținutului spuneau despre ea că, în anumite privințe, nu se putea numi umană. Că avea o inimă din cu totul alte lumi, ce nu s-a mai pomenit. Regina de la Apus a schimbat viețile tuturor. A făcut tot ce a ținut de ea ca să nu fie ca familia sa. A luat-o de la capăt, pe cont propriu. Casandra, fiica fără valoare a regatului Celest a rămas unde a fost cândva acasă. Acum era regină într-o lume care o accepta. O lume pe care ea însăși  a creat-o pentru a schimba oameni. Pentru că știa ce se ascunde în adâncul lor.

Și poate, într-o bună zi, avea să se întoarcă în regatul Celest, la familia sa. La poporul care nu a vrut-o.  Și poate, când avea să se întoarcă, urmau să își amintească de ea,  Fata Inima de Aur. Regatul unde domnea un distins rege, un rege remarcabil ce avea putere asupra unui  măreț popor.  Un popor vicios care era sub stăpânirea unui rege crud.Și nimeni nu mințea cu nimic, și nimeni nu spunea adevărul, însă cert era un lucru – cu toții aveau mare nevoie de prințesa lor. De inima de aur ce se sfărâmase cândva sub picioarele lor. Iar ea se întorcea acasă. Și-am încălecat pe șa, și v-am spus povestea așa.

PREMIUL AL II-LEA

 

BASMUL CRĂCIUNULUI

RISTIA ANA

 

A fost odată ca niciodată un sat al elfilor în țara lui Moș Crăciun. Se apropia Crăciunul, iar Moș Crăciun era pregătit să verifice cadourile frumos împachetate și aranjate, puse în ordine pe holul fabricii de jucării din satul elfilor. În drum spre fabrică, Moșul se opri la cafeneaua IvishCafe din centrul satului pentru a-și lua o ciocolată caldă cu frișcă și bezele, numai bună pentru vremea friguroasă de afară. Vremea nu era chiar atât de rea, deoarece ningea cu fulgi din zahăr. Cristale minunate și dulci erau văzute de mii de elfi care de-abia așteptau să se joace în zăpada dulce. Nu era tocmai favorabil pentru elfii care conduceau deoarece, la fiecare ninsoare, mașinile ajungeau să fie lipite pe asfaltul dulce.

În timp ce Moșul iși bea ciocolata caldă în cafenea, pe geam zășeste ceva bizar. Nu și-a dat seama ce. Un fel de elf, dar mai deosebit, a eliberat renii. Speriat, Moșul a început să alerge pentru a-i putea prinde, dar totul a fost în zadar. Renii deja scăpaseră în pădure, iar Moșul n-a mai avut ce să facă.

  • Ce să fac? Am nevoie de reni pentru a face copiii fericiți cu cadourile fabricate de elfi, zise Mosul cu tristețe.

S-a dus repede și i-a anunțat pe Elful Șef, Elful Deștept si Elful Sportiv pentru a porni într-o călătorie de salvare a renilor rătăciți in pădurea de lângă sat. Pentru ca elfii să fie in siguranță, gardianul fabricii de jucării, Iva, o pisică cu blănița ciocolatie, înaltă cam de 2 metri, i-a protejat de orice pericol din pădure. Odată ce elfii și-au inceput călătoria de salvare a renilor, Moșul a dat fuga în fabrică pentru a-i anunta si pe ceilalti elfi de dispariția renilor. Treptat-treptat, informația a ajuns în toate ziarele din satul elifilor. Fiecare elf cunoștea tragedia, însă nimeni nu stia și nu vazuse nimic folositor. Moșul a început să se gandească la cine le-ar putea ține locul renilor măcar de Crăciunul acesta, pentru ca toți copiii să-și primească darurile. În timp ce se gândea, Moșului i-a venit o idee. A luat colivia cu papagali din holul fabricii și praful magic pe care chiar el îl culesese de pe florile fermecate din Tărâmul Zânelor. Grăbit, s-a dus afara la prima masa liberă pe care a găsit-o, a luat un papagal din colivie și a presărat pe el praful magic pentru a crește îndeajuns de mare ca să înațte sania spre cer. Când a văzut că a crescut suficient de mare, s-a oprit. La fel a procedat pentru toți cei patru papagali. Dupa ce a terminat, a presărat praf și pe colivie. Ea a crescut mai mare decât papagalii, perfect pentru a încapea în ea. Fericit, Moșul s-a dus să-i anunțe pe elfi că a gasit o soluție și să-i pregăteasca sania pentru a putea pleca în câteva ore spre copiii care îl așteaptau.

În sfârșit, a venit Ajunul Crăciunului, cea mai specială zi din an, plină de magie și de copii fericiți, iar Moș Crăciun împreună cu elfii se pregăteau să plece, să colinde lumea. Ca să ajungă la copii, ei trebuiau să se ghideze după aurora boreală aflata pe cerul presărat de stele. Au colindat multe țări și orașe și au gustat din fiecare biscuite și au sorbit fiecare picatură de lapte de sub brazii frumos decorați, cu fel și fel de globuri, care mai de care mai colorate ți mai sclipitoare. Pe drumul de intoarcere papagalii au simțit nevoia să coboare pe pământ pentru a-și potoli setea dintr-un izvor a cărui apă cristalină se oglindea pe cerul nopții, după care și-au continuat drumul.

În sfârsit, după o noapte lungă ,plină de peripeții și de dorințe indeplinite, aceștia au ajuns acasă, în satul elfilor, unde erau așteptați să sărbătorească încă un Crăciun de poveste. Spre marea lor surpriză, printre elfii care petreceau fericiți au început să se zărească și renii. La inceput doar doi, privind timid de după zidurile fabricii de jucarii, după care, treptat-treptat și-au făcut apariția cu toții, care mai de care mai curioși și mai dornici să-și reia locurile la sania Moșului.

-Ho Ho Ho, dragii Mosului! zise Moș Crăciun cu un zâmbet larg. Pe unde mi-ați umblat? Ați reușit să ne trageți o sperietură pe cinste ,mie și bieților elfi. Cât pe-aci să ratăm Craciunul! Însă cu puțină magie și multă imaginație, și cu voia prietenilor papagali, am reușit și anul acesta să aducem fericire în casele tuturor copiilor.

Și astfel au petrecut cu totii trei zile și trei nopti, elfii, papagalii, renii și mai ales Moșul. Și or mai petrece și  azi dacă nu s-or fi terminat bomboanele, acadelele, prăjiturile și tortul.  Și am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa.

PREMIUL AL III-LEA

 

VOINICEL ȘI PIATRA NESTEMATĂ

BRÎNZARU ELENA LAVINIA

 

A fost odată ca niciodată, de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele, un tânăr băiat,  Voinicel. El era firav, scund, iar la naștere s-a născut cu o cicratice ce îi marca ochiul stâng. Mai avea șapte frați mai mici, iar tatăl său murise cu un an în urmă. Familia lor era cea mai amărâtă din sat, așa că el lucra tot timpul pentru a o întreține. Într-o dimineață, cum mergea în drum spre câmp, țoți erau agitați și alergau când încolo când încoace. La un moment dat,  dă cineva peste el si îl dărâmă, iar el strigă:

  • Ce se întâmplă cu toată lumea astăzi?
  • Îmi pare rau! și-a cerut omul scuze. Nu ai auzit ce a anunțat prințesa? spune și o luă la goană din nou.

Voinicel se încruntă si continuă sa meargă mai departe. Ajuns pe câmp, se întâlnește cu prietenul său, Vișinel, iar acesta îi spune:

  • Ai auzit ce a anunțat prințesa?
  • Nu, nu pricep de ce sunt toți așa agitați.
  • Ei bine, Voinicel, ea a anunțat că în padurea de dincolo de codri se găsește o piatră nestemată, iar cel care îi va face un inel din acea piatră îi va fi alesul și se va însura cu el.

Voinicel făcu ochii mari, aruncă tot ce avea în mână si fugi înapoi spre casă. Vișinel strigă după el, dar nimic. Voinicel era prea departe ca să îl mai poată auzi. Băiatul s-a dus în beciul casei sale, căci acolo avea un cufăr foarte vechi. Nu îl mai deschisese de când a pierit tatăl său. Când tatăl era pe moarte, l-a chemat pe Voinicel și i-a dat cheia cufărului. I-a spus să nu cumva să îl deschidă decât atunci când este în pericol sau într-un moment important. Vișinel a știut că acesta este momentul potrivit pentru a-l deschide. În interiorul acestuia se aflau un ac și o sticluță mică. Se uită nedumerit, ba la sticlă, ba la ac. Îsi băgă sticluța si acul în buzunar și se duse spre pădure. Se spune că în pădure se află creaturi fabuloase și plante magice, dar el nu credea în bazaconiile astea.

Pădurea era dincolo de codri. Așa că porneste pe drum, mergând  două zile si două nopți, iar într-un final ajunge în fața pădurii. Acolo se afla un grup de baieți care încearca să pună mâna pe piatra nestemată. Baieții, când îl văzură pe Voinicel, începură sa râdă și să strige:

  • Tu, un băiat firav ca tine, încearcă să pună mâna pe piatra nestemată!

Voinicel nu îi băgă în seamă si intră in pădure cu încredere. Liniștit, merse până auzi un râs subțire si ascuțit. Mâinile au început să îi tremure și s-a ascuns intr-un tufiș. Ridicându-și capul, observă un pitic fermecat cu puteri nemaivăzute. Mama lor obișnuia sa le povestească lui si fraților săi despre acest pitic, așa că el credea că este doar o poveste de adormit copiii. Din câte a văzut și auzit, piticul se mișca atât de repede încât nimeni nu îl vedea. Nu avea cum sa fugă de el sau să se lupte cu el, așa că avea de gând sa se strecoare când acesta nu era atent. Cum stătea ascuns în tufiș, din spate se auzeau glasuri. Erau baieții care au râs de el. Piticul i-a văzut pe baieți si s-a dus după ei, iar Voinicel a știut că aceasta este șansa lui și a fugit cât l-au ținut picioarele. Când s-a indepărtat, a știut că asta este începutul aventurii sale.

A mai mers el ce a mai mers până când a găsit o fântâna. Era însetat, așă că a băut apă, dar a auzit un sunet neobișnuit. Sunetul era strigătul unui balaur cu trei capete care dormea și bloca cărarea spre piatră. Văzând acest lucru, Voinicel încercă să se miște cât putu de încet, astfel a ocolit balaurul și a reușit să meargă mai departe. Obosit si lihnit de foame s-a așezat pe iarbă, întins pe spate și a adormit. Când s-a trezit, îi era foarte foame. Se uită de jur împrejur si văzu un copac cu mere de aur. Nu credea vreodată că o să aibă parte de așa peripeții. Se cățără în copac, culese trei mere si o luă din nou spre piatra nestemată.

După un deal îndepărtat vede peștera unde se afla piatra nestemată. Fericit, el alergă spre peșteră ,dar acolo dădu peste o ursitoare. Ursitoarea era protectoarea pietrei, îmbracată într-o rochie făcută dintr-un covor de frunze și flori uscate. Tot de la mama sa știa că cine încearcă să fure piatra va fi transformat de ursitoare în stană de piatră. Voinicel și-a amintit, de asemenea, de moștenirea de la tatăl lui. Scoate din buzunar acul si sticluța, introduce acul in sticlă, unde se afla otravă magică și reușește să înțepe ursitoarea cu acul otrăvit. Băiatul fuge repede în peștera întunecată, ia piatra și se întoarce înapoi in satul natal. Ajuns în sat, Voinicel merge direct la un meșter și îl roagă pe acesta să îi făurească un inel.

După toate aventurile sale, tânărul era cât se poate de fericit, căci va reuși să ajungă la preafrumoasa prințesă pentru a-i cere mâna. Fata își dă seama că el este alesul inimii și acceptă pe loc. Tinerii îndrăgostiți au făcut o nuntă unde au venit invitați de peste mări și țări și a durat trei zile si trei nopți. Voinicel și prințesa au trăit fericiți până la adânci batrâneți ,dacă nu ar mai fi trăit și astăzi…

MENȚIUNE

NORDILIA

DARIE CLARA

 

Nordilia era un loc magic și plin de istorie, despre care obișnuiții pământeni încă n-au auzit. La mii de stele și galaxii distanță exista odată un loc exact așa cum se descrie în basme. O planetă de gheață, dar unde focul ardea pe sol mai puternic decât pe lemne. Straturile imense de gheațaă sunt de fapt calde, iar locuitorii nu poartă nimic gros pe ei. Pare un loc în care se inversează legile fizicii și nimic obișnuit nu se întămplă. Localnicii, pe numele lor nordilieni, însă, seamănă cu oamenii de pe Terra, doar că au aripi și urechi în formă de cerc. Par niște creaturi simpatice și inofensive, dar odată ce le tulburi liniștea se transformă în praf albastru și te prefac în ghețar. Secretul este că acum sunt în plin război, iar planeta devine din ce in ce mai mare și mai grea din cauza superputerii lor. Totul a început atunci când un individ fără culoare, formă sau miros le-a pătruns în univers.  Pare imposibil de prins, deoarece este absolut invizibil, dar ei nu se lasă.

Această lupta  a început în urmă cu 20 de ani, dar în Nordilia tot timpul este precum o lună pe Pământ. Ce știu ei este că mai au o singură salvare, și anume Regina Nordia. Problema este că ea se trezește o dată la 100 de ani, iar pentru a o trezi mai devreme trebuie să se sacrifice, așa că au pornit razboiul. Motivul pentru care se întâmplă toate acestea este unul singur , iar daca nu v-ați dat deja seama , reginei ii trebuie multă gheață pentru a trăi, iar dacă nordilienii se luptă între ei, aceasta se va trezi odihnită mai repede. Pare un haos total, iar dacă arunci o privire, nu arată exact precum o lume de basm așa cum am spus la inceput, dar asta e și ideea. Nicăieri nu există un loc perfect si armonios, însă contează cum privim lucrurile. Doamna Ynde, spre exemplu, o nordiliancă foarte înaltă, cu aripi bej și cu urechi maro, a inventat patinele-portal, un fel de încălțăminte cu care cei de acolo să se deplaseze mai repede și mai ușor, chiar pe vreme de război. Aceasta nu este singura ei creație, ea având un depozit subteran în care iși ținea invențiile. Locul  era totodată adăpostul ei , fiindcă era cândva o persoană singuratică, care își dorea să evadeze din brațele ghețarilor și să exploreze galaxia. Era, practic, singurul astronaut de pe planetă, singura care a îndrăznit să încalce porunca reginei, adică să părăsească planeta. Bineînțeles că nu a sfârșit prea bine, regina tăindu-i aripile. Așa a ajuns în ziua de azi să fabrice adoratele patine-portal. Nu numai atât , dar era și învățătoare la o școală de fizică. I-ar fi plăcut să predea astronomia, dar în Nordilia această disciplină nu era prea îndragită din cauza dorinței de a explora universul. Cerul lor nu este plin de stele ca al nostru, însă vă pot spune că e spectaculos, deoarece atmosfera creează o culoare de un roz strălucitor și în contrast cu albastrul solului format din gheață, arată precum o imensă cupă de înghețată cu gust de gumă de mestecat.

Întorându-ne la ale noastre, războiul incepea să se amplifice din ce in ce mai tare, iar toată lumea, în afară de Doamna Ynde, spera ca regina să se trezească. Exact în acel moment se auzi un sunet puternic, precum o crapătură. De sub gheață s-a ivit o lumină puternică, prea puternică pentru a te putea uita, din care ieșeau două aripi ale unei femei cu picioare de aproape trei metri.

  • De ce m-ați trezit ? strigă făptura neobișnuită.
  • .. Regina noastră, avem un intrus în Nordilia! continuă un localnic.
  • Așa, și? Aveți nevoie de mine?
  • Da, e invizibil. Nu are nici glas, nici trup și nici suflet. Ești singura care ne poate ajuta.
  • Mă inspaimântă gândul că nu va puteți apăra și că ați pornit alt război pentru asta, dar nici nu mă miră, știți doar să patinați și să mergeți la muncă.
  • Totul din cauza ta! se auzi o voce din spate. Era chiar Doamna Ynde.
  • Tu de unde ai apărut? exclamă regina.
  • Sunt Ynde. Mi-ai taiat aripile, mai ții minte ?
  • Trebuia să te fi distrus complet, ai incălcat legea!
  • Am devenit mai puternică acum și vreau să îți demonstrez că merit să obțin dreptatea!

La auzirea acestor vorbe, regina a scos de îndată un praf otrăvitor din aripa sa și l-a aruncat după Doamna Ynde. Cea din urmă nu a avut  nici măcar o reacție , deoarece iși creease un scut rezistent la astfel de lucruri. Când a văzut ceea ce se intamplă, regina a aruncat cu o substanță și mai puternică. Ca prin minune, Doamna Ynde s-a ferit,  iar sustanța a aterizat fix pe intrusul invizibil, distrugându-l. Vâzand că după toate acestea inamica e încă in viață, regina Nordia   s-a hotărât să blesteme pe toata lumea de acolo, micșorând planeta si trimițând-o într-o altă galaxie îndepartată, pe alta planetă, care s-a nimerit a fi chiar a noastră. În cele din urmă, aceasta a ascuns Nordilia în ochii unei fete, care ulterior au devenit albaștri.

Aceasta este legenda de basm a planetei Nordilia și a ochilor albaștri, cărora în ziua de azi le admirăm frumusețea.  Și-am încălecat pe o patină și v-am spus o poveste aproape senină!

Le mulțumim și le felicităm pentru că au reușit să ne bucure cu aceste basme! Le dorim multă inspirație!

Posteaza un comentariu